Lecția de respect a lui Alexandru Ioan Cuza. Două repere: 1859 și 1912

O zi cum este cea de azi – cu plinătatea ei de înțelesuri și de urmări în istoria unei națiuni, dar și cu sacul doldora de pilde, anecdote, mici istorii – nu poate să nu lase semne orișiunde. Chiar și-ntr-un cod de norme și de reguli de bună-cuviință.

Pentru un neam profund creștin, cum este al nostru, cu rădăcini adânci într-o ruralitate de care nu vrem (și n-avem de ce) să ne dezicem, buna-cuviință e chiar mai importantă decât bunele maniere.
Și fiind ziua cea a mare a Unirii celei Mici, nu pot să nu aduc vorbire despre Moș Ion Roată, țăranul cel înțelept din Divanul Ad-Hoc, împilat de boier, dar respectat de Vodă.
Vă aduceți aminte, cred, de înțelepciunea lui hâtră, în relația cu boierul Theodor Gîță, care-și face păcat cu bătrânul, scuipându-l pe obraz. Boierul se arătase împotriva unirii, ca unul care presimțea că unele drepturi îi vor fi puse în pericol. Țăranul unionist avusese mai multă viziune. Dar, uite că… era să rămână cu rușinea. Boierul… crescut în credința că rangul său e îndeajuns pentru a ponegri pe altul… boierul îl batjocorise. Dar uite că a venit Vodă, Alexandru Ioan Cuza, și leac avu pentru rușinea cea mare pățită de țăran, sărutându-l pe obrajii care primiseră stigmatul. Iar sărutarea asta șterse și rușinea, și obida.
Adevărată… după câte se pare… întâmplarea asta nu-i o simplă istorioară din sacul cel mare ale istoriei. E și o pildă despre bună-cuviință și respect, ca și despre îndreptarea greșelilor săvârșite de alții.
Vodă Cuza, militar de carieră, va fi fost de bună-seamă și om de onoare, și om cu bune maniere. Dar mai întâi de toate, în povestea asta, se dovedește a fi cuviincios și binecrescut, cu respect pentru omul cu păr alb, pentru omul care trudește, pentru omul care gândește. Pentru țăranul român.
De-aceea zic, decât să fii ca boierul Theodor Gîță, bogat și hain, mândru – ba chiar de-a dreptul îngâmfat de poziția vremelnică ce-o avea pe pământ – lipsit de minte și fără bună-creștere, mai bine caută să fii asemeni lui Alexandru Ioan Cuza – căutător de dreptate și gata s-o recunoască văzând-o, îndreptând răul și, pe cât se poate, împiedicând facerea lui.
Cât de mult l-a prețuit poporul pe domnitorul acesta, cel dintâi pe tronul Principatelor Unite la 24 ianuarie 1859, avem să ne dăm seama și dintr-o altă întâmplare, care avea loc o jumătate de veac mai târziu.
În 1912, pe când se inaugura la Iași statuia lui Cuza, o mare serbare populară se ținea în piața publică. Poporul era hrănit cu iahnie de fasole, sarmale în foi de viță și-n frunză de varză, gâște fripte, miei, purcei și boi la proțap.
Țăranii stăteau la masă. Cucoanele, cu mărgele de smarald peste ie și degetele pline de inele, serveau la masă. Una dintre ele, săturându-se a face asta, voi să cumpere de la un țăran porția lui, dar acesta o refuză cu vorba asta: ”Cucoană, asta-i mâncare sfântă, nu dau nici pentru 5 mii de galbini pomana lui Vodă Cuza”.
Asta înseamnă să-ți câștigi, pentru totdeauna, respectul neamului tău.