Casa cu tamarisc (3) Pragurile bărbăției

Femeia îşi sprijinea uşor capul brobonit de sudoare de umărul lui. Nările-i inhalau cu nesaţ mirosurile amestecate, de busuioc, de nucă amară, de transpiraţie, şi băiatul simţi cum gura i se umple cu o licoare cu gust dulceag şi ameţitor… După încordarea teribilă a ceasului din urmă, emoţii şi nedumerire, dorinţă, o teamă cumplită care se cuibărise în vintre, valuri de căldură şi transpiraţii reci şi din nou foamea aceea de nestăvilit, care-l făcea să înainteze ca un început de uragan spre femeia ce îl privea liniştit, atât de liniştit încât numai privirea ei îl făcea stană de piatră; după acestea toate şi cele care se mai întâmplară după aceea şi care nu-s de povestit, băiatul (ori poate mai nimerit ar fi să spunem bărbatul tânăr) avea senzaţia că trupul întreg îi era cufundat în apa curată a unui râu podit cu ierburi de mătase. Şi apa curgea mângâietoare peste el, şi totul era numai pace, şi ultima vlagă se scursese din el, şi doar bătăile încă iuţi ale inimii îi aminteau că un lucru mult prea serios se întâmplase. Îşi întoarse pe jumătate capul, doar atât cât să poată privi chipul femeii: pe cele câteva fire argintii se odihnea o rază de lună. Zâmbea. Şi zâmbetului acestuia fermecat vru el să-i zică o vorbă, cu care se îneca întruna, de-i ieşea pe gâtlej numai o bolboroseală ciudată. Cu o sforţare neomenească, băiatul rosti desluşit: „Mulţam’ frumos!”. Şi atunci ea începu să râdă, ca un zurgălău în serile de Crăciun, şi-i spuse ceva care-l făcu să simtă cum casa întreagă se năruieşte peste el: „Aşa zice şi taică-tu!…”

./.
Toată vara trăise cu gândurile aninate de vrâstele Smarandei. O chemare, nedesluşită la început, dar pe care începuse s-o ghicească, să-i afle izvoadele şi rostul, creştea în lăuntrul lui. Când a înţeles ce se petrece cu el a roşit, de parcă toată lumea i-ar fi ghicit gândul. Cu toate că nimeni altcineva nu era prin preajmă, a roşit şi s-a ascuns după haina veche atârnată în cuiul din tindă. A stat aşa, ascuns, cu fruntea lipită de peretele ce mirosea a pământ, a bălegar, a paie şi a văruială proaspătă, până către seară, când s-a întors Maia din sat şi l-a strigat, neliniştită că nu-l vede niciunde. O vreme, a ocolit-o pe fată. Nu mai răspundea, peste zi, când ea îl chema şi îl îmbia la căpşune şi zmeură, ca-n verile bune de altădată. Nu mai ieşea la fântână, să-i cumpănească ciutura şi să o tragă afară, şiroind de apă. Se retrăgea în şopronul bătrân, printre uneltele vechi, cu flori de rugină, unele rămase de la bunică-su, pe care nu-l cunoscuse, altele de la tatăl lui. Lua câte o bucată de lemn aruncată în vreun colţ şi rindeluia la ea până ce nu mai rămâneau decât aşchiile…
Într-o zi au intrat în curte doi flăcăi, să-l cheme la scaldă, căci soarele dogorea atât de tare, încât numai în apa râului ce-şi croise albie prin clisa albastră se mai puteau ostoi de căldură. Şi-a luat de pe culme o pereche de izmene albe, de in subţire, şi a plecat cu ei… Da’-n vara aceea băieţii n-au mai tras către scăldătoarea copiilor, s-au avântat acolo unde era apa mai mare şi flăcăii se întreceau în voinicii dinaintea fetelor, care-i priveau, râzând întruna, de pe malul înalt. Câte una, mai nestăpânită, se arunca şi ea în undă, alături de ei, iar când se ridica deasupra cămeşa străvezită de apă lăsa să se vadă unduirile unui trup intrat abia în anotimpul coacerii. Cei doi cu care venise se răcoreau deja în râu, în vreme ce el încă se mai codea. Stătea pe buza stâncii fierbinţi, privind apa învolburată de jocul tinerilor, când îl văzu pe unul dintre ei urcând pe mal, cu pielea creaţă şi învineţită de frig, tremurând şi cu izmenele ridicate în faţă, de părea că un ciot se prinsese de ele, ca de năvoadele pescarilor. Fetele chicotiră şi lui iarăşi îi fu ruşine, pentru el şi pentru ei, de întâiele semne, prea evidente, ale unei bărbăţii venită parcă pe neaşteptate…
În altă seară, pe şanţ, cineva îi strecură la ureche o vorbă. Secret ştiut numai de feciori şi numai într-o anumită vară a vieţii lor. E acolo, în sat, o casă unde ziua nimic nefiresc nu se întâmplă, un loc al altor deveniri, un teritoriu magic, unde băieţii se transformă peste noapte în bărbaţi. Un templu al unor iniţieri păgâne, al unor taine atât de adânci, încât nici nu pot fi rostite. El întrebă, puţin năuc, puţin speriat, „unde? cine?”, şi nu ştiu dacă acela a fost un răspuns, un nume sau numai şuieratul vântului. Porfiria!… Porfiria!…

./.
Dogoarea se înmuiase peste sat şi, o dată cu sunetul lung al tălăngilor care aduceau cirezile de la islaz, răsăreau pe cer şi primele stele. Maia aprinsese deja lampa cea mare, atârnată în găvozdul din tocul uşii, de unde împrăştia o lumină galbenă şi moale peste ogradă. Acolo, sub mărul de-o vârstă cu ea, care se încăpăţâna să-şi dea în fiece an obolul lui de roade, întinsese masa, cu faţă albă, ţesută în casă. La cele două capete, puse feşnicarele de tablă argintată – le-a adus omul ei din războiul dintâi, i le dăruise un ofiţer, după ce-l salvase de sub ploaia de obuze. Le aşeza ori de câte ori feciorul i se înturna acasă (aşa zicea ea, deşi Pavel locuia la o aruncătură de băţ de dânsa) şi se înfrupta din bucate, zicând mereu cât de bune sunt şi cum nu li s-a schimbat gustul, cu aceeaşi uimire în glas ca în anii în care, ţinut la şcolile de la oraş, venea prin sat numai în vacanţe.
Maia, vădană de multă vreme, îşi crescuse singură băiatul, pe Pavel, tatăl feciorului aista mai mic, pe care tot în ograda ei l-a văzut înălţându-se.

./.
Când a fost de s-a însurat Pavel, ei nu i-a plăcut de Costina. Era frumoasă, nu-i vorbă, cu ochii ei cei negri şi codaţi, cu părul bogat, ridicat într-o cunună de culoarea pământului mănos deasupra frunţii înalte. Dar şi tare mândră de frumuseţea ei era. Şi Maia în mândria asta a ei a văzut primejdie mare. „Pavele, femeile de pe la noi mai ştiu ţine şi capul plecat. Mai ştiu şi roboti cu mâinile, mai cu acul, mai cu suveica şi spata. Dar muierea asta a ta prea se încrede în ochii ei cei frumoşi şi în zâmbetul care-i dezveleşte dinţii ca laptele de albi”… Pavel n-a zis decât: „Eu o iubesc, mamă”. Şi Maia a tăcut. Iar când a primit veste că e plodul pe drum, s-a mai îmbunat, a crezut că o să fie şi Costina muiere ca toate muierile. Mamă la copii, soaţă în casă şi stăpână peste acareturi. Atunci le-a dat locul de pe uliţa Hogii, unde a fost casa răzbunului ei – rămăseseră numai fundaţiile şi beciul săpat direct în lutul moale al dealului –, să-şi facă acolo gospodăria lor. Până să vină copilul pe lume, casa cea nouă era deja gata. Pereţii văpsiţi cu sineală, prispa înaltă, coperişul în ape de şindrilă. Şi toată lemnăria de la uşi şi ferestre o făcuse Pavel, cu mâinile lui. Tot el, şi leagănul pruncului. Să-i fie somnul vegheat de îngeri şi liniştit. Maia le-a dat zestre – lăzi întregi cu horbote, aşternuturi, cuverturi şi covoare, păretare ţesute de ea, şervete şi mileuri ca la casele boiereşti, lucrate în serile lungi de iarnă, cu igliţa şi cu acul. Parcă măritase fată, nu însurase fecior… Dar în casa cea nouă liniştea nu a durat mult. Pruncul nici nu începuse a merge, încă nu te puteai înţelege cu el din vorbă, că maică-sa s-a dus de vreo două ori la oraş, la soră-sa, măritată cu un jăndariu, şi o dată a plecat şi nu s-a mai întors. A aşteptat-o Pavel până a înţeles că ea înapoi nu mai vine. Pe Costin l-a adus la ea, la Maia, dar el nu a mai vrut să se întoarcă în casa fecioriei lui. A rămas acolo, pe uliţa Hogii, să împartă anii cu nucul bătrân din ogradă şi cu tocănitoarea ce-şi făcuse cuibul în el. Câteodată, numai, când dinspre livezi se aud loviturile sacadate ale păsării cu penajul roş-verde, simte cum teama se strecoară în suflet.

./.
Dar în seara asta nu era timp pentru temeri.
În casa cu tamarisc de la marginea satului, casa spre care mergeau toate drumurile fecioriei lui, îl aştepta, ca odinioară, femeia anilor lui tineri… Bărbatul tremura şi acum rememorând prima lor îmbrăţişare, primul sărut, pe coasta albăstrită de toporaşi a dealului. Era atunci înainte de Paşte. Ea s-a strâns toată în el şi o lacrimă fierbinte, de ruşine sau de fericire?, i se prelingea pe obraz. A cules-o cu buzele şi nici vinul cel mai tare nu i s-a părut atât de îmbătător ca lacrima ei. În seara aceea, lunecând printre miresmele toporaşilor, s-au iubit până când, istoviţi, au avut senzaţia că pământul se unise cu ei, într-o sfântă beatitudine. „Tu, Porfirie, tu, nu plânge! La vară, când termin şcoala, ne luăm şi nimeni niciodată n-o să ne mai despartă”. Fata a dat din cap, semn că a auzit şi înţelege, s-a atârnat de gâtul lui şi, printre lacrimi, sărutul care a urmat părea să nu se mai termine… În primăvara aceea s-a mutat la altă gazdă şi, cu toate că i-a scris de mai multe ori, scrisoare de la ea nu a mai primit. Vara, când îşi dădea examenele, a venit Maia în oraş. Au mers la profesorul Taşcă şi acolo l-au convins să nu se întoarcă în sat, să înveţe şi să se înscrie, din toamnă, la şcoala silvică, să mai facă doi ani de învăţătură. Moşierul se oferise să-l ţină în şcoli şi mai departe, iar când s-o întoarce să ştie îngriji mai bine ca oricine de pădure şi de terenul de vânătoare. A venit acasă abia de Crăciun şi n-a mai găsit-o pe Porfiria în sat. Plecase, din toamnă, la nişte rude, nimeni nu ştia exact unde. Şi i s-a părut lui că de câte ori întreba de ea, lumea ocolea răspunsurile, de parcă o rană mare şi adâncă săpase timpul, în viaţa ei, cât el lipsise din sat.
Când el a terminat cursurile şcolii silvice, Porfiria se întorsese şi ea în sat, dar nu mai rămăsese nimic din fata rumenă şi voioasă care îi furase sufletul. Umbla pe uliţi cu minţile rătăcite, susurând câte un cântec ale cărui cuvinte numai ea le auzea. De câte ori îl întâlnea, îi evita privirile şi nu dădea răspuns întrebărilor lui. Ca să nu-i mai iasă în cale, să nu-şi mai simtă viaţa sfâşiată ca o pânză în care ţi-ai înfipt cuţitul, s-a mutat la cabana din pădure. Lumea şi timpul curgeau pe lângă el fără să-l atingă. N-a lipsit decât trei ani şi jumătate, vreme trecută pe front, mai întâi pe cel de răsărit, apoi pe fronturile izbăvitoare, spre apus, până în Munţii Tatra. Despre asta nu vrea să povestească nimic.
Apoi, a întâlnit-o pe Costina şi a crezut că îşi va putea face un cămin cu ea, însă viaţa a vrut să fie altfel…
Şi într-o seară n-a mai răbdat şi a bătut la uşa Porfiriei.

Citește mai departe aici.

(4) Vești de dincolo de Ocean

(5) Pavel Noapteș, orfanul…

Citește și (1) Roșu și verde

(2) Labirintul de mucegai

Fragment din romanul Casa cu tamarisc / Simona Lazăr