Femeia superlativelor

Recitesc de la o vreme cartea de dialoguri cu Henriette Yvonne Stahl a Mihaelei Cristea. „Rătăcesc” într-o lume ce-ar fi putut rămâne „un mister” pentru totdeauna, dacă realizatoarea de televiziune nu s-ar fi simţit atrasă, irezistibil, de personalitatea scriitoarei care epatase societatea culturală bucureşteană cu inteligenţa şi frumuseţea ei.

„Superlativele referitoare la fizicul, la inteligenţa, la prezenţa, la opera ei, curgeau abundent şi generos” (Mihaela Cristea). „Era o apariţie strălucitoare, cu gâtul alb şi înalt de lebădă, cu nările înţepate, cum spunea Mateiu Caragiale. Decolteul rochiei de culoarea vişinei putrede, braţele goale dezvăluiau o carnaţie delicată, cu frăgezimi de crin imaculat” (un „creion” admirativ al lui Ieronim Şerbu, din „Vitrina cu amintiri”, citat de jurnalistă, în cartea sa de dialoguri).

O atmosferă eclatantă însoţeşte „ghemul” de amintiri, depănat pe-ndelete. O atmosferă pe care, într-o dimineaţă de toamnă, am fost tentată să o asociez cu arhitectura mirifică a unei case din Bucureştiul vechi, azi adăpostind un restaurant de lux, unde nimic nu e mai firesc decât să te delectezi cu un „Foie gras de raţă presat, preparat în casă, marinat cu şampanie Veuve Clicquot La Grande Dame”. M-am întrebat atunci dacă, având strămoşi francezi, pendulând între Bucureşti şi Paris, Henriette Yvonne Stahl ar fi „gustat” revenirea în „micul Paris” a „mofturilor culinare”, adaptate curentelor gastronomice ale timpurilor pe care le trăim? De exemplu, acest foie gras marinat 24 de ceasuri în vin roşu de Porto şi şampanie Veuve Cliquot La Grande Dame (cu picul de sare, piper şi cognac care să-i marcheze gustul), presat apoi la vacuum şi „anturat” de „pulpe de citrice prizoniere-n aspic”.

Ori poate-ar fi preferat o prăjitură simplă şi delicată, cu cacao şi coajă de portocală şi-o steluţă de zahăr farin drept decor preţios, pregătită după reţeta vreunei bunici de pe bulevardul Pache Protopopescu?