Carnete iordaniene (1) Petra. Focus pe cămila de aur

Deși scriu zilnic foi întregi, nu sunt dintre aceia care-și așază în pagină impresiile de călătorie imediat ce… întâmplările se întâmplă.

Pe coala ecorșată a memoriei
Pentru mine, impresie înseamnă, tehnic, ceea ce… s-a impregnat pe coala ecorșată a memoriei.
Creierul meu de călător e asemeni pergamentelor antice, pe care le răzuiești de-o poveste cu litere întinse de ape sau scorojite de căldură, pentru a scrie istorii noi. De-aceea, poate, în aceste „carnete iordaniene” veți găsi întâmplările unei călătorii inițiatice nu în ordinea lor cronologică, ci așa cum „cad” ele la lectură, pe măsură ce deschizi un pergament sau altul…

Creionul
Și, apropo de manuscrise, chiar dacă nu voi începe evocările mele de la Marea Moartă, trebuie să rememorez dimineața în care, la 430 de metri sub nivelul mării, m-am îmbăiat în apele ei lunecoase ca uleiul de trandafir, ca mătasea orientului, ca ploaia amazoniană (comparație neașteptată și pentru mine, acolo, în spațiul acela arid). De fapt, ar trebui să punctez doar atât: momentul în care, pe apa care ne „fura” greutatea, s-a apropiat, plutind, un creion… Mi-am zis că-i un semn. Creionul. Creionul cu care voi scrie noile Manuscrise de la Marea Moartă…

Petra mică, Petra Mică
O să vă întrebați de ce am scris de două ori același cuvânt. O dată cu majusculă, o dată cu minusculă.
Pe de o parte pentru că, înainte de a porni în explorarea fabuloasă a Petrei – cea mare, cea minunată, cea desăvârșită -, pentru a nu fi luat prin surprindere, călătorul pleacă-n scurta călătorie prin Petra-cea-Mică. Little Petra, îi zic turiștii, care coboară ușor derutați din microbuze, autobuze și jeep-uri, dinaintea stâncilor rozii, cu o fantă subțire prin care poți să te strecori în șir indian. Beduinii te-așteaptă, înainte și după drumul cel scurt, cu ceai, cu karkade (suc de floare de trandafir… japonez, sau chinezesc, sau cum vreți să-i spuneți dacă nu știți că-i vorba de Hibiscus), cu cafea cu cardamon. Mai sunt corturile cu primele suveniruri și cu păpuși de cârpă, mânjite de praful deșertului, despre care ți se va spune că-s vechi de o jumătate de secol… Dar n-ai ochi pentru ele. N-ai timp. Te cheamă strâmta cărare dintre stânci.

Pășeam pe calea aceea cu strângere de inimă. Și cu dorința călătorului de meserie de a i se împlini visatele uimiri. Și cu puțina teamă a claustrofobului… dar, vă jur, nu ai timp (poate n-ai nici de ce) să simți strânsoarea pietrei… căci după puțină vreme intri-n părelnica lărgime, mărginită de pietre mai înalte încă. Atât de înalte încât înțelegi de ce i-au zis Siq al-Barid sau „canionul (defileul, culoarul) rece”: soarele nu pătrunde în inima lui decât pentru câteva zeci de minute, când se află fix în mijlocul cerului!
Pământul e rece. Îl simt prin talpa pantofului sport. Umerii se scutură de frig. Asta până când un cântec straniu ajunge până la noi.

Vezi înregistrarea cântecului beduinului de la Petra-cea-Mică aici.

În inima Petrei-celei-Mici, cu un ochi cuceritor de Omar Sharif și alt ochi atins de albeață, cu degete reumatice, răsucite, cu vocea profundă, venind parcă de la capătul lumii și-al istoriei, un beduin bătrân cântă. Se acompaniază la un instrument arhaic. Un fel de cobză cu o singură coardă (de fapt, o piele de miel nenăscut, întinsă pe un cadru), al cărui sunet e mai tragic încă decât al glasului bărbatului. Instrumentul se numește RABABAH (mulțumiri lui Adel Mahadin pentru excelentul ghidaj în Iordania, atât de bogat în informații!). Pe câțiva dinari, beduinul se lasă fotografiat, filmat, înregistrat, în vreme ce-și tânguie viersul. E-un cântec de dragoste, mi se spune. Un cântec de dragoste sfâșietor. Probabil îi aduce aminte de-o iubire veche, de tinerețe, de-un vis… Un vis care nu era acela de-a-ntâmpina turiștii curioși (de altfel, pe vremea tinereții lui, Petra nu era marele muzeu UNESCO în aer liber, iar ei, beduinii, erau stăpâni în cetatea de piatră; se zice și că, locuind-o, au stricat mult din ce fusese situl antic… dar asta-i altă poveste de spus, cândva; azi, tot numai ei, beduinii, au drept să vândă suveniruri, să mâne atelajele, măgarii și cămilele, să se tânguie în cântecul care mângâie piatra).

Voi descrie altădată, pas cu pas, Little Petra. Mă opresc acum din „explorare” dinaintea treptelor de piatră care urcă și ele, abrupt, spre o înălțime dincolo de care nu știm ce se află.
Și-apoi, e vremea să știți de ce am scris de două ori Petra mică. Pentru că există și-o altă Petra. O fetiță de-aproape 4 ani, care a fost botezată Petra după cetatea de piatră trandafirie din Iordania. Mama și nașa ei au vizitat situl arheologic cu puțină vreme înainte ca ea să vină pe lume. Iar impactul a fost atât de puternic încât numele orașului a devenit nume de fată. Petra e nepoțica mea. Și mă bucur că am putut păși și eu pe urmele unei povești…

Focus pe cămila de aur
De fapt, despre Petra-cea-Mare n-am să vă scriu prea multe acum. E nevoie de un spațiu anume (poate-n „caietele iordaniene (2)”, dacă jocul memoriei va hotărâ asta, poate-n „caiete iordaniene (10)… sau (100)”, dacă așa va fi să fie).
Orașului de piatră de la poalele muntelui Hor merită să-i închini ode, cântece și cărți… Fiecare colț de stâncă are o poveste de spus, fiecare cot, fiecare fațadă sculptată, fiecare mormânt (Ehei… Ce-i cu găurile astea săpate peste tot în roca trandafirie, Adel? Știi că n-or să te lase colegii de expediție-n pace… Dar eu îți promit că nu te voi întreba, rămâne stabilit: toate cavitățile acestea săpate de om, dantelate sau nu, sunt mormintele oamenilor din trecut, ale celor care au locuit cândva în Wadi Araba).

Grăbesc iar pasul să-l prind din urmă pe Adel, ghidul nostru. Iordanianul oltean, care, ca și Anton Pann o dată, vorbește-n pilde și gândește-n poezii… pe românește. Culoarul nu-i atât de îngust precum cel din Petra-cea-Mică. Nici atât de frig parcă nu-i. Iar către capătul lui, Adel ne strânge pe toți câți suntem, vreo zece, jurnaliști și bloggeri de turism din România, să ne arate, zice el, un loc tainic, un secret pe care numai el îl stăpânește. „Toată lumea să urmărească mâna mea. Acolo unde vă arăt eu, sus, pe stâncă. Acolo e cămila de aur.” O să ni se arate imediat ce soarele trece de un punct anume, spune el. Atunci razele se vor așeza pe trupul de aur al cămilei-de-aur, cea sculptată, nu știm de cine și de ce, pe-un stei anost din culoarul roziu. „Toată lumea să urmărească în direcția în care arăt eu cu mâna dreaptă. Acum!”, zice Adel. După care se roteșe ușor, cu mâna, cu corpul tot, către stânga. Ne rotim și noi privirile, aparatele de fotografiat, speranțele… urmărind mereu direcția mâinii lui. „Acum!”, mai strigă el. Și ne dăm seama că, prin deschizătura defileului prin care am mers până atunci se zărește „Trezoreria”! Primul dintre edificiile Petrei-celei-Mari care ne taie respirația!…

Și-acum, ca-n orice roman foileton care se respectă, voi scrie doar:
VA URMA

Citește și
ANTICUL JERASH – EFESUL ȘI POMPEIUL IORDANIEI
IORDANIA – TURISM 12 din 12
_______________
Mulțumiri pentru fabulosul infotrip organizat în Iordania următoarelor organizații și persoane:
Autoritatea Națională de Turism a Iordaniei (Jordan Tourism Board)
Movenpick – Tour Operator and Travel Agency
Turism Club
Ahmad Kraishan
Mohammad Alsarhan
Alex Sweis
Monica Gheorghiu
Simona Neață
și neobositului nostru ghid Adel Mahadin.

_________________
Vă recomand să citiți și relatările colegilor mei de expediție
Valentin Țigău/ Tudor Cireș
Cezar Dumitru
Toader Păun
George Vasiliu
Luminița Luca
Corina Rob
Mihaela Frank