Ziua în care m-am nǎscut

Dacǎ e sǎ-i dau crezare mamei, mai sunt câteva ore bune – o postaţǎ de timp, ar fi spus bunica (precursoare a metaforelor mele de mai târziu) – pânǎ la ceasul când se împlinesc anii de când m-am nǎscut. Dacǎ mǎ iau dupǎ peticul de hârtie numit „certificat de naştere”, ceasul ǎsta s-a împlinit de mult, „din ‘ne’sarǎ”.
Hai, cǎ veni timpul sǎ pun pe „hârtia” cea albǎ-ca-zǎpada a computerului şi povestea asta.
M-am nǎscut într-o duminicǎ învǎluitǎ-n ninsoare, pe 29 decembrie… în anul 19XX (aici, fiecare adaugǎ cifrele pe care le considerǎ plauzibile).
Soarele gonea spre culcuşul lui, când mama, care fǎcuse cu cǎruţa cei câţiva kilometri dintre satul ei şi centrul de comunǎ, unde-n vremea aceea se afla un sanatoriu pentru copii şi-un spital, s-a prezentat la ceea ce va fi fost „camera de gardǎ”, convinsǎ – dupǎ durerile ascuţite care-i tǎiau pântecul – cǎ-i venise sorocul. Era subţiricǎ, abdomenul abia i se rotunjise, aşa cǎ, în lipsa doctorului care-i ştia istoricul sarcinii (plecase la Oneşti tocmai în ziua aceea), medicul de serviciu a vrut s-o trimitǎ acasǎ. „Sǎ mi te-ntorci la primǎvarǎ, când s-or împlini cele nouǎ luni”, îi striga el. Dar mama ştia ce ştia. Cele nouǎ luni trecuserǎ deja şi pruncul, aşa, mic-mititel, era în dreptul lui sǎ vinǎ pe lume. A fost primitǎ în spital, a ajuns şi-n sala de naşteri şi, undeva pe la capǎtul zilei îngemǎnate cu noaptea, am venit pe lume.
Cât cântǎream, mamǎ? O-ntreb. Ştie rǎspunsul, dar dintotdeauna preferǎ sǎ-mi zicǎ: „Un kil şi-un pic”. Adicǎ… n-ajungeam la douǎ mii de grame. N-aveam putere nici sǎ plâng (şi n-am avut câteva sǎptǎmâni bune de-atunci, de se trezeau pǎrinţii în toiul nopţii şi aşezau oglinda lângǎ buzele mele subţiri sǎ vadǎ de mai respir au ba). În iarna aia, în mare grabǎ, m-au şi botezat. Naşe mi-au fost… o bunicǎ şi-o mǎtuşǎ. Cine-a fost mai aproape, sǎ nu rǎmânǎ copilul necreştinat…
O mai întreb pe mama, din când în când: La ce orǎ m-am nǎscut? Mama nu-şi aduce aminte. (Poate de aia, când mi-am adus eu fiica pe lume, am ţinut ceasul în mânǎ, uitându-mǎ mereu la el, ca sǎ nu pierd minutul şi secunda…). Nu-şi aduce aminte minutul, exact, dar de-o viaţǎ îmi spune mereu acelaşi lucru: „În sala de naşteri era un difuzor, unul dintre acelea pe care nu puteai sǎ le închizi niciodatǎ. Şi când te-ai nǎscut tu, cânta la radio Ştefania Rareş. Ştiu şi ce cânta: Poloboc, mǎi polobocule!”. Mi-a tot povestit asta, an dupǎ an. Iar când am ajuns sǎ am şi eu primele emisiuni la radio a adǎugat o frazǎ în povestea asta: „Vrei sǎ ştii exact la ce orǎ te-ai nǎscut? Cautǎ în play-list!”. Ehei!, pleilisturile de-acum câteva decenii jumate nu erau ca astea de-acu’!
Mama ştie sigur cǎ m-am nǎscut într-o duminicǎ, ultima duminicǎ din an, la ora la care la radio Ştefania Rareş cânta „Poloboc, mǎi polobocule!”. Tot sǎ mǎ veselesc viaţa toatǎ. Şi-n anul ǎla, ultima duminicǎ a picat fix pe 29 decembrie. În registrul de naşteri al primǎriei au scris cǎ m-am nǎscut pe 28. Adicǎ-n hârtii sunt nǎscutǎ înainte de a mǎ naşte. Pe 3 ianuarie – în anul urmǎtor, cum ar veni – când s-a dus tata sǎ mǎ declare la notar, toatǎ lumea era cu chef. A alunecat peniţa şi-n loc de 9 s-a fǎcut 8. N-ar fi mare lucru, ar zice unii. Oricum, ai mei şi-au dat seama de eroare abia când au fost sǎ „mǎ-nregimenteze” şi pe mine într-o grǎdiniţǎ. Prea târziu sǎ mai schimbe ceva…
Şi încǎ o „ciudǎţenie”, care aproape cǎ era sǎ fie adǎugatǎ şi-n dosarul existenţei mele: dupǎ o vreme, spitalul din comunǎ s-a desfiinţat şi una dintre clǎdiri a ajuns sediul primǎriei. Sala de naşteri s-a transformat în salǎ de cununii. Am asistat şi eu la câteva nunţi, acolo, şi numai o întâmplare a fǎcut sǎ nu mǎ mǎrit chiar în încǎperea în care am venit pe lume…
Azi, aşteptând ceasul acela exact al aniversǎrii, vreau sǎ spun doar atât: Mulţumesc, mǎicuţǎ! Tǎicuţule, mi-e tare dor de tine şi încǎ nu ştiu cum sǎ-mi încep aniversǎrile fǎrǎ urǎrile tale, cele dintâi din zi. Mereu te grǎbeai sǎ fii primul care mǎ felicitǎ, cǎ-n ultimii ani nu mai aveai rǎbdare nici sǎ vinǎ zorii!…