Cornel Parv, veteranul serbarilor de la Alba Iulia: „Sunt de-o etate cu tara asta mare. Cu Unirea…”

Pe-un frig „de-ngheata si oul de corb”, a ajuns la Alba Iulia, in toiul noptii de Santandrei. A venit tocmai de la Buru, din judetul Hunedoara, asa cum face de cateva decenii, de fiecare data, de Ziua Marii Uniri. Sunt multi cei care vin de departe, pentru celebrarea acestei zile sfinte a neamului, insa Cornel Parv e o prezenta insolita. Are aproape 94 de ani. Straiele lui vechi sunt impodobite cu medalii de pe front si cu insigne. Pe cusma din blanita de miel, tocita de vreme, straluceste cocarda tricolora, ca lampasul unui miner. Intr-o mana tine „batul” (parul cu care se ajuta la mers, lemn lustruit de cat la purtat prin lume), iar in cealalta, un drapel tricolor, cu capatul impodobit cu flori.

Anul acesta ne-am intalnit din nou, dinaintea Catedralei Reintregirii Neamului. Am facut o fotografie impreuna. „Sus capul, mosule!”, se-ndeamna singur. „Sus capul… dar trebuie sa-l tie cineva…”, rade cand cineva chiar ii sustine barbia (pentru fotografie), fiindca anii il incovoaie, pe masura ce trec…
Nu este singurul veteran de razboi care se grabeste, in ziua cea dintai a iernii, sa ajunga la Alba Iulia. Astazi dimineata, in holul unui hotel din oras, un alt batran veteran cauta adapost de frig. Avea suba-nvechita, ranita de soldat batran tocita de razboaiele unei vieti chinuite. Avea tricolorul in mana si cocarda cu intregitorii neamului in piept. Tinerica receptionera a hotelului s-a grabit sa-l alunge, ca pe ultimul dintre cersetori, chiar daca el ii arata documente ca nu-i cersetor, ca a luptat pe front, ca poarta urmele ranilor primite de dragul tarii lui. N-a cerut decat o jumatate de ceas de caldura. Venea de departe, ca-n fiecare an, sa simta batand inima tarii, la ceasul aniversar al Unirii… Venea de departe, invelit in frig. S-a strecurat cu lacrimi in ochi pe usa hotelului si-a disparut, anonim, in multime…
Cautandu-l, l-am regasit pe Cornel Parv. „Copilul din flori” al Unirii. Povestea lui imi aduce aceeasi emotie in fiecare zi de 1 decembrie: „Sunt de-o etate cu tara asta mare. Cu Unirea…”. Ii tremura barbia cand spune „cu Unirea…”, insa, ca veteran de razboi ce se afla, isi stapaneste lacrima si-mi povesteste cum a fost in iarna in care s-a nascut. „Eu am vinit pe lume pe 10 februarie 1920. Si era iarna si frig in februarie. Si nasa mea o mai avut o fata s-o duca la botez si pe mine si-o alunecat pe gheata, si-am cazut toti, noi peste nasa care ne tinea in brate… Primul meu botez a fost pe gheata”…
Trasa la xerox si taiata cu cutitul, „cartea lui de vizita” are, deasupra numelui sau, fotografia veche a unei femei frumoase, inconjurata de doi feciori si trei fetiscane. Sub fotografie sta scris: „Parv Floare cu cei cinci copii din flori…” „Cine este Parv Floare?”, il intreb. „Este mama mea.” „Si-al catalea copil sunteti dv.?” „Al patrulea.” Imi povesteste ca mama-sa fusese in vorba c-un fecior, Iancu Popa, care o lasat-o grea. „Dar i-o zis lu’ bunicu’ ca o s-o ia de nevasta, dar n-o mai luat-o. Si-o vinit pe lume sora mea, Elisabeta. Ea o fost cea mai mare dintre noi. Dupa aceea, cine s-o mai ia, c-un copil din flori?”. O lacrima ii curge pe obraz si iarasi ii tremura barbia. „Dar viata ii viata, doamna, trebuie traita. Ce era sa faca sarmana. C-o zis una in sat ca mama o fost usuratica, dar mi-o spus mie o doctorita, la Fundeni, iaca asa mi-o zis: «Sa te intorci in sat si sa-i spui aceleia ca ea ii usuratica, pentru ca nu vrea sa faca un copil. Mama dumitale bine o facut ca o nascut copii. Iaca, asa sa-i spui, ca o nascut un copil si pentru mine, ca eu nu pot sa fac copii”… Incet-incet, se potoleste din durerea asta.
„Bade”, il iscodesc eu din nou, „cat de greu va era cand erati copil?”. „D-apoi, greu, ca ne dadea servitori. Eu am fost si la dom’ prim-ministru Petru Groza sluga, pe la 10-12 ani. Da’ pe-atunci nu era ministru, era om ca toti oamenii, numai avea stare, sa tie servitori. Plecam sluga… Am fost si copil de trupa de la cinci la septe ani. Si ma bateau, ma trageau de cozoroc in sus si-mi dadeau picioare-n fund si-mi ziceau «nepotul cazanului». Si-mi ziceau «racanel». Nu «recrute» sau «racan», macar. «Racanel»… Aveam o toba agatata de gat si-o goarna in care suflam, ca sa ma duc mai departe la muzica, ziceam eu… Ajutam la bucatarie, curatam cartofi pentru mancarea de la cazan, ajutam la crapat de lemne, ca sa puna pe foc, sa faca bucatele pentru Batalionul 7 Jandarmi. Eram copil de trupa si s-o legat cu premilitaria…”
Intrebarile se leaga un din alta: „Cum a fost razboiul, bade?”. „Pentru mine n-a fost razboi, ca mi-am rupt picioarele, cand eram in retragere in nordul Ardealului, pe langa Satu Mare. Treceam peste ape, peste poduri, si undeva, unde s-o gatat podul Clujului, era o localitate – cum ii zice, ia, seamana cu numele la o piesa de sah, tura – Tureni. Si mai este si una Bouleni. Si acolo, la Tureni, a adormit soferul cu 50 de militari care ne retrageam. Intre noi si intre unguri era o comisie de militari americani, canadieni si francezi. Aveam itinerar si noi, si ungurii, cat sa ne retragem, ca sa nu putem lua nimica. Si eu aveam atarnata de gat o bobina, sa iau pe ea 500 metri de fir de telefonie, dar nu am putut sa iau nici un centimetru, ca trageau peste noi. Si nu ne mai dadeau romancele nici apa, dar ungurilor le veneau dinainte unguroaicele cu prajitura, cu carne, cu vin si cu paine. Si noi am baut apa din sant si din pasituri de vaca sau de cal si un plutonier batran, seara, n-o pus batista si o baut apa cu o salamandra mica, si-o crescut in el salamandra de s-o facut de jumata’ de chil. Si s-o dus la medicul regimentului sa-i zica sa i-o scoata din burta si aista l-o-ntrebat: «Da’, ce, ca doar n-oi fi ramas gravid?». Si i-o scos salamandra si-o pus-o intr-un borcan cu spirt, s-o vedem si noi.”
Observ ca are pe piept crucea militara? E crucea „1941-1945”, pentru cei cinci ani cat a durat razboiul. „Am fost folosit curier si furier la companie. Scriam frumos, am avut darul asta si vointa sa scriu frumos… Da’ sa va spun cum o mai fost in razboi… Cand treceau nemtii spre Grecia, ei nu se dadeau jos din tren, dar daca sta trenul intr-o gara, ei dadeau pe geam masini de aprins tigari si ciocolata. Cand au trecut rusii catre Berlin, trebuia sa fuga din calea lor. A fost victima de-a lor si-o batrana de 90 de ani. Da’ aveau rusii cu ei o femeie, tunsa scurt – nu puteai sa observi de la distanta a era femeie – si avea un pistol si mai tragea in ei, ca sa-i potoleasca, sa nu faca armata rusa chiar de rusine. Asta a fost tot ce va pot spune”.
Dupa razboi, badea Cornel Parv si-a termina scoala. „Mi-am luat si bacalaureatul”, imi spune. A stat in satul lui, la Buru, si-a facut naveta la Petrosani. „Opt kilometri pe jos si cincizeci de kilometri cu trinul, in fiecare zi”. Acum are pensie, o mie de lei, si 250 de lei de la veterani. Copii nu mai are. A fost insurat cu fata primarului, unguroaica, si-au avut impreuna o fata, care-o murit de cancer pe la 50 de ani. „O fost invatatoare la Hateg”. Are nepoti, stranepoti, dar nu stau cu el. E macinat de singuratate. La Alba Iulia, pe 1 decembrie, se aduna cu oamenii din toata tara, numindu-i pe toti „neamul meu”. „Bade, va vad aici in fiecare an de 1 decembrie. De ce veniti la Alba Iulia?”, il intreb. „Pai venim toti ca sa cinstim aceasta zi a Marii Uniri. Este o crima sa stai acasa, sa nu vii”. Ce-i doreste Romaniei, de ziua ei? „Doresc ca tineretul sa se puna la treaba, ca numa’ daca stam la televizor si consumam nu se poate, ca s-or gata toate cate le avem si ramanem o tara in urma tuturora. De ce nu se vorbeste mai mult de agricultura? Se zicem ca avem trei mii de milioane de hectare nelucrate. Cand am fost eu mic nu ramanea o palma nelucrata. Il dadea in parte, dar numa’ sa fie pamantul bine lucrat. No, dar am vorbit destul. Va multumesc frumos si va sarut mainile si va doresc la multi ani, fericire si s-aveti servici mai bun si pensie mai mare.”